Istoria

Mănastirea Milkovo se află nu departe de Beograd, capitala Serbiei, chiar pe malul râului Morava. În prezent este o mănăstire de maici unde se nevoiesc 12 maici în frunte cu maica stareță Anastasia. Mănăstirea are hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Istoricul mănăstirii este legat de istoria regiunii care a fost mai tot timpul expusă incursiunilor străine, însă întotdeauna s-au găsit credincioși, monahi, clerici și mireni, care, cu munca și daniile lor, au luat parte la rezidirea mănăstirii.

Unii istorici susțin că Mănăstirea Milkovo a fost construită în vremea domniei lui Ștefan Lazarevici (1377-1427). Potrivit altor surse, mănăstirea ar fi fost zidită mai devreme, iar în perioada mai sus menționată fiind doar restaurată. Mănăstirea Bucovița (denumirea mănăstirii Milkovo din acea vreme) a fost metoc al Mănăstirii Manasia, care era cel mai mare centru spiritual din Serbia.

Unele date despre mănăstire le găsim consemnate de către unii funcționari turci care administrau regiunea fiindcă au stăpânit în Serbia secole de-a rândul. Cu toate că Mănăstirea Milkovo a fost ajutată de domnitorii Moldovei și Munteniei, turcii o stăpânea. În anul 1476 aici se nevoiau doar patru monahi, iar în anul 1516, mănăstirea era pustie. De atunci și până în secolul al XVIII-lea nu s-a păstrat nicio consemnare despre acest sfânt lăcaș, fiind una dintre mănăstirile distruse de către turci.

În timpul războiului dintre austrieci și turci regiunea a fost eliberată, iar mănăstirea era în paragină. A fost reconstruită de Milko Tomici care a și răposat aici, însă nu se știe dacă a fost monah sau mirean. Denumirea mănăstirii provine de la numele său: Milko.

Mănăstirea Milkovo nu s-a bucurat mult timp de pace, fiind incendiată din nou de către turci. Însă, cu voia lui Dumnezeu, înainte de prima răscoală a sârbilor (1804-1813) în mănăstire primise cinul îngeresc preotul Milko Ristici (Meletie), care cu mjloace modeste și în condiții grele a reușit să reconstruiască sfântul lăcaș. Nu se poate să nu facem pomenire de rolul major pe care l-a avut mănăstirea în prima răscoală a sârbilor. Ieromonahul Meletie, fiind rudă cu Karagheorghii (1762-1813), organizatorul răscoalei, i-a ajutat pe răsculați cu toate puterile, fapt care a ajuns cunoscut și turcilor. Iar după ce turcii au înăbușit răscoala și au aflat de acțiunile sale, au distrus mănăstirea, însă pe el nu l-au putut prinde. Astfel încât, în 1815, în timpul celei de-a doua răscoale, ieromonahul Meletie a început restaurarea mănăstirii. În unele cronici se amintește că în 1818 mănăstirea avea corul ei. La scurt timp după aceasta ieromonahul Meletie a trecut la cele veșnice, însă mulți credincioși vin și astăzi la mormântul său și primesc vindecare, mai ales de boli psihice.

Clopotul mănăstirii, turnat în vremea lui Miloș Obrenovici (1780-1860), a fost adus în 1830 la Kraguevaț, unde s-a auzit pentru prima dată în Serbia care fusese de curând slobozită de jugul turcesc. Clopotul, care nu era doar primul ci și singurul din Serbia, a fost mutat la Mănăstirea Manasia, iar Miloș Obrenovici a dăruit mai târziu Mănăstirii Milkovo un clopot nou.

Următoarele mărturii despre mănăstire se referă la egumenul hagi-Pantelimon (În Serbia erau numiți „hagi” cei care au fost în pelerinaj la Ierusalim), care în 1856 a renovat mănăstirea. Contemporanii mărturiseau despre el că era un duhovnic vestit și un bun gospodar.

Mănăstirea a trecut prin alte vremuri vitrege dar și încercări ale unor credincioși de a o reface. Astfel, vrednicul de pomenire egumen Teodosie, în anii Primului Război Mondial, a adăpostit în mănăstire o mulțime de fugari și săraci din satele învecinate. După revoluția din Rusia (1917), în mănăstire s-au nevoit și monahi ruși. În anii 1925-1926 conducerea mănăstirii a fost preluată de egumenul Teodosie de la Valaam, împreună cu el nevoindu-se și ierodiaconul Teofil.

În 1926, după relațiile apropiate dintre Biserica Ortodoxă Sârbă și Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor, aici au venit 6 monahi împreună cu schiarhimandritul Ambrozie (1896-1933), om înzestrat cu calități morale înalte și duhovnic iscusit. Aceștia emigraseră din Rusia Sovetică, astfel încât aici se nevoiau în acea vreme monahi sârbi și ruși care cu toții erau școliți. Viitorul egumen absolvise Seminarul din Penza, iar mai apoi și Facultatea de Teologie a Universității din Varșovia.

În jurul noului egumen au început să se adune repede floarea monahismului rus din emigrație. Aflată departe de deșertăciunile lumești, Mănăstirea Milkovo a devenit o oază de liniște și un însemnat centru duhovnicesc. La sfârșitul anului 1926 în mănăstire viețuiau deja 20 de monahi, în mare parte ruși, care dețineau o gospodărie destul de mare. Viața ascetică a fraților, mai cu seamă a schiarhimandritului Ambrozie, l-a determinat pe episcopul locului să-l ridice la rangul de egumen.

Între 15-29 iunie 1928 în sfântul locaș s-a aflat și icoana Maicii Domnului din Kursk la care s-au închinat mulți credincioși. Ulterior, mănăstirea s-a dezvoltat atât pe plan duhovnicesc, moral și intelectual, cât și economic.

În 1931 aici se nevoiau 17 monahi, dintre care șapte sârbi și 10 ruși. Duhul ascetic, cântările bisericești rusești, restaurarea clădirilor, zidirea altora noi, viața gospodărească și noua pictură aveau o înrâurire duhovnicească, astfel încât atrăgeau la mănăstire mulți pelerini. Aici stăpânea duhul credinței, al rugăciunii și al ostenelii pentru Domnul, fapt pentru care cete de pelerini alergau către acest sfânt locaș pentru a se face părtași acestui har de viață dătător.

Pentru buna conducere a mănăstirii, atât pe plan duhovnicesc cât și economic, egumenul Ambrozie a fost ridicat la treapta de arhimandrit.

La începutul anului 1933 viețuirea monahală de la Mănăstirea Milkovo atinsese apogeul. Rugăciunile fierbinți, dar și munca asiduă au dat roade, astfel încât vremea sărăciei și a foametei rămăseseră în urmă. Mănăstirea ajunsese un focar spiritual. Icoana Maicii Domnului din Kursk a fost adusă aici de două ori astfel încât Maica Domnului nu a lăsat fără răspuns privegherile, acatistele și rugăciunile pe care obștea mănăstirii le înălțaseră cu râvnă. De două ori a ajutat în chip minunat obștea: o dată a potolit foamea care stăpânea în mănăstire, iar altădată a umplut vasele cu vin pentru Sfânta Liturghie. La începutul anului 1933 monahii au sărbătorit 100 de ani de la adormirea Cuviosului Serafim de Sarov și șapte ani de la întemeierea obștii sârbo-ruse așezată pe malul râului Morava.

La 17/30 mai în același an, egumenul Ambrozie s-a mutat la Domnul după ce zisese într-o duminică: „Este ultima Liturghie pe care o slujesc Domnului în trup”. A fost înmormântat în curtea mănăstirii, iar placa de marmură ce-i acoperă mormântul are inscripționate următoarele cuvinte în limba sârbă: «Eu sunt viu și voi veți fi vii»(Ioan 14, 19). Alături de acestea au mai fost adăugate și următoarele: «Aici se odihnesc osemintele schiarhimandritului Ambrozie, care a trăit 40 de ani, întemeietorul mănăstirii sârbo-rusești care a adormit la 17 mai 1933. Iubirea jertfelnică și smerenia l-au împodobit pe credinciosul monah și rob al lui Hristos, făcându-se vrednică pildă de urmat. Monumentul i-a fost pus de sârbi și ruși, care singuri s-au încredințat că părintele Ambrozie s-a făcut tuturor toate pentru mântuirea fiecăruia».

La Mănăstirea Milkovo a fost tuns ca monah Ioan Maximovici, viitor mărturisitor al Ortodoxiei în vremea noastră, cunoscutul Sfânt, de minuni făcător Ioan de Shanghai și San Francisco, precum și monahul Antonie (Senkevici), viitorul episcop pentru sârbii din America. Pentru a arăta mai limpede însemnătatea și influența Mănăstirii Milkovo în acei ani este de ajuns să amintim că a fost vizitată adesea de către unii episcopi din Biserica Ortodoxă Sârbă și Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor.

În 1926, de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, sfântul locaș a fost vizitat de Mitropolitul Kievului și al Galiției,Vlădica Antonie care făcea parte din Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor. Tot în acest an, precum și trei ani mai târziu, mănăstirea a fost vizitată de Vlădica Mitrofan, episcop de Branicev. În 1931 a fost vizitată de către Vlădica Teodosie, episcop rus din Detroit (SUA) și dr. Iovan, episcopul de Zahum și Herțegovina.

După adormirea egumenului Ambrozie, responsabilitatea stăreției a fost preluată de ieromonahul Luca (Rodionov) care în anul 1936, în urma hotărârilor luate de autoritățile bisericești, a fost nevoit să se mute cu părinții obștii la Mănăstirea Tuman, iar părinții de la această mănăstire au venit la Milkovo. În 1952, potrivit deciziei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, obștea mănăstirii în frunte cu egumenul Nicanor s-au mutat la o altă mănăstire, iar Mănăstirea Milikovo a devenit mănăstire de maici sub povățuirea egumenei Doroteia. După adormirea acesteia, în anul 2007 a fost aleasă egumena Anghelina. În anul 2017, după trecerea la cele veșnice a maicii starețe Anghelina, a fost aleasă în fruntea obștii maica stareță Anastasia.. Maicile iubitoare de osteneală au refăcut corpurile de chilii, construind și un arhondaric pentru pelerini.

Din anul 1969 mănăstirea a fost declarată monument de artă. Între anii 1967-1968 biserica cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică a fost pictată, iar frescele vechi au fost restaurate de către cunoscutul pictor sârb, viețuitor al acestei mănăstiri, monahul Naum (Andrici), fiind executate în stilul bizantin. Pe zidul sudic al bisericii sunt înfățișate chipurile Sfinților Gherman de la Valaam și Serghie de la Radonej.

Iconostasul este sculptat în lemn de nuc, având doar patru icoane în care sunt reprezentați: Domnul Iisus Hristos, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, pe ușile dinspre nord este reprezentat Sfântul Arhanghel Mihail, iar pe cele din sud Sfântul Arhidiacon Ștefan. Ca și frescele, acestea au fost pictate tot de monahul Naum (Andrici).

La intersecția corpului de chilii cu arhondaricul se află paraclisul cu hramul Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Top