Acasă

Church of monastery MiljkovoMănăstirea Milkovo (cunoscută mai înainte ca Bukovița) este una din cele nouă mănăstiri de pe malul drept al râului Morava Mare care împreună cu celelalte mănăstiri formează un întreg unitar numit „Muntele Sfânt” din Resava. Aceste mănăstiri sunt: Tomici, Jakovici, Radoșin, Ivkovici, Dobreș, Devesinie, Zlatenaț și Bukovița.

Ultimele patru mănăstiri aparțin satului Glojani. Mănăstirile active sunt Bukovița și Zlatenaț. Mănăstirea Dobreș a fost restaurată și se află la 1,8 km sud-est de mănăstirea Milkovo. Din Mănăstirea Devesinie se pot vedea doar niște vestigii.

Mănăstirea Milkovo era cunoscută înainte ca Mănăstirea Bukovița, iar numele de astăzi l-a primit de abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Ctitorii mănăstirii Bukovița sunt necunoscuți, iar cel mai vechi document in care se vorbește despre mănăstire datează din 1347. În acest an, Cneazul Lazar, a dăruit, printr-un hrisov, câteva metocuri mănăstirii Ravanița. Printre altele pomenește de “Bukovița, de pe malul Moravei de lângă Glojane”.

Uni consideră că mănăstirea ar fi fost ridicată de Despotul Stefan Lazarevici, dar aceasta este mai degrabă o presupunere decât un fapt istoric.

Există documente istorice care menționează faptul că în Mănăstirea Bukovița, în jurul anului 1420, a funcționat o școală a copiștilor pentru copierea cărților vechi.

După înfrângerea Serbiei, turcii au făcut un recensământ în 1467 în care se menționa existența unei mănăstiri cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, dar și a satului Glojane. Fără îndoială, este vorba de Mănăstirea Bukovița.

Nu există documente scrise care să ateste existența mănăstirii în timpul ocupației turcești din perioada secolelor al XVI-lea și al XVII-lea.

Mănăstirea Bukovița apare, totuși, pe o hartă geografică din perioada ocupației austriece asupra Serbiei.

Mai târziu, în timpul unei noi ocupații turcești, se crede că mănăstirea a fost incendiată și dărămată.

În 1787, mănăstirea a fost reconstruită de Milko Tomici, un negustor din Glojane, care a trăit aici în ultima parte a vieții sale, fiind înmormântat tot aici. Mai târziu, mănăstirea a primit numele lui.

Din 1787, prin mănăstirea Milkovo sse menține legătura cu sârbii răsculați ai lui Kocea Angelkovici (Revolta din Kocina Kraina- războiul Fraicorei).

În 1793, turcii printr-un firman îl numesc pe Cneazul din Resava (conducătorul sârb din regiunea Resava), Petar Jakovlievici din Glojane, conducător peste douăsprezece regiuni sârbești. El începe reconstrucția mănăstirii care fusese incendiată de turci după căderea Krainei lui Kocia.

În acele vremuri , spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, în mănăstire a venit preotul Milko Ristici din Lapovo care cu multă râvnă continuă reconstrucția mănăstirii. În această perioadă își reia activitatea și școala mănăstirească pentru învățarea și educarea viitorilor scribi, învățători și preoți.

Această școală a absolvit-o și Voievodul Stefan Singelici în jurul anilor 1780-1785, când a trăit și a muncit pe domeniul Cneazului Petru din Glojane.

În vremea pregătiri primei Răscoale Sârbe, Mănăstirea Milkovo devine locul de întâlnire a răsculaților din Resava și Șumadia.

În anul 1803, în mănăstire se întâlnesc conducătorii nahiilor (regiunilor) și drept conducător al răscoalei îl aleg pe Cneazul Petru, dar el refuză aceasta.

În 1808, Mănăstirea Milkovo a primit drept semn de recunoștiință de la Karagheorghe, un clopot pentru biserică cu inscripția „Turnat în timpul domniei conducătorului Serbiei Gheorghe Petrovici”. Mai târziu, în 1830, clopotul a fost dus la Kraguievac fiind primul clopot care s-a auzit în Serbia eliberată. După aceea, clopotul a fost dus la Mănăstirea Ravanița, iar noul clopot a fost donat Mănăstirii Milkovo de către Cneazul Miloș.

După înfrângerea Primei Răscoale Sârbe, mănăstirea a fost incendiată și jefuită.

În jurul anului 1820, mănăstirea a fost refăcută parțial, reluându-se, în același timp, și lucrarea duhovnicească.

Drumul ce duce astăzi spre mănăstire a fost săpat în stâncă de către preotul Stanișa Aleksici din Țrkvenaț, fost elev al școlii mănăstirii și un participant activ la Prima și A Doua Răscoală Sârbă. A fost înmormântat în partea de sud a bisericii.

În 1856 se produce o renovare mai importantă a mănăstirii sub conducerea starețului Hagi Pantelimon care era de neam din Glojane. Clădirea bisericii de azi datează din acea perioadă. Aceste noi construcții au marcat începutul unei creșteri continue a vieți monastice.

În jurul anului 1900 a fost construit zidul de piatră , a cărui rămășițe se găsesc pe partea de sud-est a stânci mănăstirii.

În 1926, mănăstirea își deschide porțile emigranților ruși, călugări conduși de ieromonahul Ambrozie Kurganov. Încă o dată, mănăstirea renaște atât duhovnicește, cât și material.

În 1952, mănăstirea a devenit o mănăstire de călugărițe cu viață de obște. Prima viețuitoare a fost mai întăi călugăriță , iar din anul 1967, stareță, maica Doroteia. Înfățișarea de astăzi a mănăstirii datează din această perioadă.

În 1968, a fost finalizat clădirea surorilor din partea de sud.

În 1996 a fost construită trapeze în continuarea clădirii surorilor, iar trei ani mai târziu, s-au construit conacul pentru pelerini.

Din anul 2003 au început și lucrările de renovare a metocul Dobres.

începutul paginii