Acasă
Mănăstirea Miljkovo (Milicovo) (cunoscută mai demult ca Bukovica/ Bukovița) este una dintre cele nouă mănăstiri de pe malul drept al râului Morava Mare care împreună cu celelalte mănăstiri formează un întreg unitar numit „Muntele Sfânt” din Resava. Aceste mănăstiri sunt:Tomić (Tomici), Jaković (Iankovici), Radošin (Radoșin), Ivković (Ivkovici), Dobreš (Dobreș), Devesinje (Devesinie), Zlatenac (Zlatenaț) și Bukovica (Bukovița).
Ultimele patru mănăstiri aparțin satului Gložane (Glojane). Mănăstirile active sunt Bukovica și Zlatenac. Mănăstirea Dobreš a fost restaurată și se află la 1,8 km sud-est de mănăstirea Miljkovo. Din Mănăstirea Devesinje se pot vedea doar niște vestigii.
Mănăstirea Miljkovo a fost cunoscută ca Mănăstirea Bukovica, iar numele de astăzi l-a primit abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Ctitorii mănăstirii Bukovica sunt necunoscuți, iar cel mai vechi document în care se vorbește despre această mănăstire datează din anul 1347. În acel an, Cneazul Lazar a dăruit, printr-un hrisov, câteva metocuri mănăstirii Ravanica (Ravanița). Printre altele se amintește de „Bukovica, de pe malul Moravei de lângă Gložane.
Conform unor opinii, mănăstirea ar fi fost ridicată de Despotul Stefan Lazarević (Stefan Lazarevici), dar aceasta este mai degrabă o presupunere decât un fapt istoric.
Există documente istorice care menționează faptul că în Mănăstirea Bukovica, în jurul anului 1420, a funcționat o școală a copiștilor pentru copierea cărților vechi.
După înfrângerea Serbiei, în anul 1467 turcii au realizat un recensământ în care se menționa existența unei mănăstiri cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, dar și a satului Gložane. Fără îndoială, este vorba de Mănăstirea Bukovica.
Nu există documente scrise care să ateste existența mănăstirii în timpul ocupației turcești din perioada secolelor al XVI-lea și al XVII-lea.
Mănăstirea Bukovica apare, totuși, pe o hartă geografică din perioada ocupației austriece asupra Serbiei.
Mai târziu, în timpul unei noi ocupații turcești, se presupune că mănăstirea a fost incendiată și dărâmată.
În 1787, mănăstirea a fost reconstruită de Miljko Tomić (Miliko Tomici), un negustor din Gložane, care a trăit aici în ultima parte a vieții sale, fiind înmormântat tot aici. Mai târziu, mănăstirea a primit numele lui.
Din 1787, prin mănăstirea Miljkovo se menține legătura cu sârbii răsculați ai lui Koča Anđelković (Kocea Angelkovici) (Revolta din Kočina Krajina - războiul voluntarilor sârbi- frajkori).
În 1793, turcii printr-un firman îl numesc pe Cneazul din ținutul Resava, Petar Jakovljević din Gložane, conducător al douăsprezece regiuni sârbești. El începe reconstrucția mănăstirii care fusese incendiată de turci după cucerirea regiunii Kočina Krajina.
În acele vremuri, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, în mănăstire a venit preotul Miljko Ristić (Miliko Ristici) din Lapovo care cu multă râvnă continuă reconstrucția mănăstirii. În această perioadă își reia activitatea și școala mănăstirească pentru învățarea și educarea viitorilor scribi, învățători și preoți.
Această școală a absolvit-o și Voievodul Stevan Sinđelić (Stefan Singelici) în jurul anilor 1780-1785, când a trăit și a muncit pe domeniul Cneazului Petar din Gložane.
În vremea pregătirii primei Răscoale Sârbe, Mănăstirea Miljkovo devine locul de întâlnire al răsculaților din Resava și Șumadia.
În anul 1803, în mănăstire se întâlnesc conducătorii nahiilor (regiunilor) și drept conducător al răscoalei îl aleg pe Cneazul Petar, dar el refuză aceasta.
În 1808, Mănăstirea Miljkovo a primit drept semn de recunoștiință de la Karađorđe (Karageorge), un clopot pentru biserică cu inscripția „Turnat în timpul domniei conducătorului Serbiei George Petrović (Gheorghe Petrovici)”. Mai târziu, în anul 1830, clopotul a fost dus la Kragujevac (Kraguievaț) fiind primul clopot care s-a auzit în Serbia eliberată. După aceea, clopotul a fost dus la Mănăstirea Ravanica. Un clopot nou a fost donat Mănăstirii Miljkovo de către Cneazul Miloš (Miloș).
După înfrângerea Primei Răscoale Sârbe, mănăstirea a fost incendiată și jefuită.
În jurul anului 1820, mănăstirea a fost refăcută parțial, reluându-se, în același timp, și activitatea duhovnicească.
Drumul ce duce astăzi spre mănăstire a fost săpat în stâncă de către preotul Staniša Aleksić (Stanișa Aleksici) din Crkvenac (Țrkvenaț), fost elev al școlii mănăstirii și un participant activ la Prima și A Doua Răscoală Sârbă. A fost înmormântat în partea de sud a bisericii.
În 1856 se produce o renovare mai importantă a mănăstirii sub conducerea starețului Hadži Pantelejmon (Hagi Pantelimon) care era de neam din Gložane. Clădirea bisericii de azi datează din acea perioadă. Aceste noi construcții au marcat începutul unei creșterii continue a vieții monastice.
În jurul anului 1900 a fost construit zidul de piatră, a cărui rămășițe se găsesc pe partea de sud-est a stâncii mănăstirii.
În 1926, la mănăstire au venit emigranți ruși – calugări conduși de ieromonahul Ambrozije Kurkanov (Ambrozie Kurganov). Încă o dată, mănăstirea renaște atât duhovnicește, cât și material.
În 1952, mănăstirea a devenit o mănăstire de maici cu viață de obște. Prima stareță a fost mai întăi călugăriță, iar din anul 1967, maica egumena Dorotea. Înfățișarea de astăzi a mănăstirii datează din această perioadă.
În 1968, a fost finalizată clădirea surorilor din partea de sud. În 1996 a fost construită sufrageria în continuarea clădirii surorilor, iar trei ani mai târziu, s-a construit conacul pentru pelerini.
Din anul 2003 au început și lucrările de renovare a metocului Dobreš (Dobreș).